Ce mai zicem?
Îmi stă pe limbă
de P. I. Dogaru
iunie 2018
Ca să-ncep a mea poemă,
Voi plonja direct în temă.
Bine mai era cu „deci”…
Imediat ai să-nţelegi.
În condiţiile în care
Ora doişpe-i cea mai tare;
Fiecare dintre ei
Au ceva ceva de spus. Ehei,
Omul care l-ai auzit
Multe pagini a… sărit.
(Poate nici nu le-a zărit);
Pagini care n-a citit,
Căci era #grăbit,
Spune faptul că-i decît
Un haules şi atît.
Sînt greşeli, nu sînt erori,
Ucizi limba, n-o omori!
Văd că pactul cu noţiunea
Nu-l semnă şi raţiunea.
Cartea-i grea, precum se ştie,
Nu doar fiindcă-i din hîrtie.
În loc de-o bijuterie,
Ia-ţi în casă bucurie,
Cea mai mare bogăţie,
Limba să o faci iar vie.
Moare lent limba maternă…
Steagu-l coborîm în bernă.
Pînă să o îngropaţi,
Poate o exorcizaţi.
În loc de Zeul Feisbuc,
Mergeţi la izvor buluc.
Pasul nu mai poţi să-l ţii
Cu noianul de prostii.
Dînşii-aşa s-a esprimat,
Cu subiect şi predicat.
(Însă „maxim” mă-ndoiesc
C-ar şti despre ce vorbesc).
La ecsamen mulţi insistă
Să arate că ecsistă.
Se aud chiar profesori
Perorînd: „De doişpe ori
Ţi-am zis numai azi, măi, fată,
Ecsecută-te odată!
Scoate pixul din penar
Să cauţi verbu-aucsiliar”.
Substantivul: „Greu necaz!
Ioc, acord, gen, număr, caz:
Adjectivu-i văduvit
De ce i-a fost hărăzit.
Ba chiar pe post de adjectiv-adverb,
Că-i mai bătăios ş-acerb.
Oare asta ce să fie?
O mare gogomănie!”
Adjectivu-i detronat
De adverbul îngîmfat,
Iar acest uzurpator
E ca şi învingător.
Să prezint nişte-analişti:
Realişti ori umanişti,
Cu buccinatorii tari,
La limbă-s falimentari.
Da-mbucară hălci de –„isme”
Care nu ies nici cu clisme.
Plîng vocabule rasate
Prin cărţi mari înnobilate,
Între file încuiate
Şi de nimeni vizitate,
Ca iubitele trădate
Şi pe veci uitării date.
Fostul fond princ. de cuvinte
Se destramă, ia aminte:
Avem „ai inimă love”
În cît mai puţine slove.
Mai curînd ideograme,
Ecagheuri, diagrame…
Să călcăm, deci, în picioare
Orişice cuvînt sub soare?
Desfiinţăm, copii, vorbirea,
Punem poza şi / sau orbirea?
Ce-au creat fenicienii
Schimb-acum…reptilienii??
Despre-actori… actori… ce pot să zic?…
Să mai meditez un pic,
Să nu dau cu oiştea-n gard,
Fiindcă mulţi sînt avangard.
Alţii, ce-s din Neanderthal,
Şi-au adus graiul tribal.
Cu măscări şi vorbe-obscene
Se produc fuduli pe scene.
E „super” originalul,
Dar să nu ne fure valul!
Un tsunami de scandal
Nu e teatru, e spital.
Fie! Teatru cît mai colorat,
Actual, haios, gustat…
Adăugaţi: civilizat.
Reputaţi moderatori,
Jurnalişti, realizatori
Ce pe sticlă fac furori
De rîs sînt adeseori.
Chiar bine-intenţionaţi,
Par cu sfertodocţii fraţi.
La mulţi, vorba grea „furìe”
Rimează doar cu mînìe
(Şi, ciudat, cu butelìe).
„Frìnghie”, în schimb, la modă,
„Pîrghiei” înalţă odă.
Vino, doamnă, elev, domn,
Şi consultă-l pe DOOM.
Ştirile sînt toate „bombă”
Ce ne bombardează-n trombă,
Iar „şocant” şi „absolut”,
Orice sens ar fi avut,
Îl declar astăzi pierdut.
Cît despre „halucinant”…
Poate să se piardă-n neant.
Multe posturi sînt de ştiri,
Nicidecum de LINIŞTIRI;
Însă, fiindcă e aşa,
A nu se exagera.
Conjunctivul, cum se pare,
Şi-a luat nasul la purtare.
De aceea, negreşit,
Pe mişel l-au surghiunit,
De-un prezent e suplinit.
Mai e vorbuliţa „TARE”,
Folosită-n orice stare.
(Rog o porţie de… răbdare!)
Oare nu sînt sinonime
Sau nu le mai ştie nime?
Ăsta e un laitmotiv
Niţeluş dubitativ.
Luaţi, dară, dicţionarul,
Nu mai faceţi pe avarul,
Îl găsiţi plin de cuvinte
Pentru suflet, pentru minte.
Am un bold şi pentru „CEI”.
Îl auzi fără să vrei:
Spun „CEI” de la Minister
Că „CEI” de la Forestier,
„CEI” de-aici şi „CEI” din cer,
Cu „CEI” de la Primărie…
Stop! E-o-ntreagă nebunie!
Super! Mă întreb cum l-aţi traduce
Pe străini să nu-i încurce.
Te întrebi ce vreau, ce cer?
(pentru „fini”: ce vreau să cer)
N-ar fi „tare” să-i numiţi,
Funcţia să le-o definiţi?
„Repetitio…” ştim ce este,
Da, e-o antică poveste.
„Cei” de-acum, contemporanii,
O adoră precum fanii.
Într-o frază mini, scurtă,
Zisă de o gură cultă,
Se recită cu avînt
Acelaşi tocit cuvînt.
Şi revin la laitmotiv
Spre-a păstra un ton festiv.
Ce ar zice Eminescu
Şi Arghezi ori Stănescu?
Poate ne-am ţicnit de tot
Şi sîntem un neam netot?
„Limba ASTA e bolnavă,
E debilă, e firavă;
Zilnic e secătuită,
Abuzată şi rănită”.
Bravii academicieni
Bănuiesc că-s marţieni:
Şed cu fundul în fotolii
Şi privesc ca mototolii
Limba cum se degradează.
Păzea! Se dezintegrează!
Ei discută cu emfază:
„Ce contează? E o fază!
Cînd la fel toţi vor vorbi,
Reguli noi vom consfinţi,
Mega laude vom primi,
Ce ni se vor cuveni.
Pînă să ieşim din im,
Hai, nemuritori să fim!”
Dacă doctoratu-l luaţi,
Ce-ar fi să vă apucaţi
Pe GRAUR să-l imitaţi,
Pe norod să-l luminaţi?
Mă agit şi mă frămînt
Oare cum să mai cuvînt;
O fi raţional, fîrtate,
„Doi miniştri – convocate”?
Sau: „doi primari erau gravide”?
(Dă-mi un pumn… de aguride!)
„Ministră” nu poţi să zici?
Te înţeapă, te urzici?
Ori să spui „o primăriţă”?
Ţi-e model „o şcolăriţă”.
O propunere vă fac;
Zău că am un pic de trac:
Îmi veni înc-o idee –
Eu nu judec în clişee –
Am şi dat sfoară în ţară:
Femininul să dispară!
Şi primii niscai semnale,
Chiar speranţe ideale:
„Pe muieri doar le oprim,
Ca să ne… mai înmulţim”.
„Zi „gagici”, bă! Le lăsăm!
Ca să… nu ne-mpuţinăm!”
Gen neutru? Ce mai stăm?
Trebuie să-l suprimăm.
Referel 1: Referendum! Să votăm!
Graţiel: Eu… aş zice să-l lăsăm…
Referel 2: Hotărît! Îl lichidăm!
Graţiel: Oare nu ne-asemănăm?
Pentru ce să-l condamnăm?
Referel 3: Taci, să nu te scărmănăm!
Graţiel: Nu-i uman să îl iertăm?
Referel 4: Eşti tîmpit? Îl abrogăm!
Graţiel: Şi apoi… cum procedăm?
Referel 1: Mai întîi îl îngropăm!
Gata, prea multe excepţii,
Toată viaţa lecţii, lecţii?
Să avem doar masculin.
Astfel vom scăpa de chin
Şi-n urechi va curge lin
Limbă dulce de…pelin.
Şi acum, o explicaţie
Ce vă dau cu graţie:
Omul mai întîi vorbeşte,
Mai apoi doar buchiseşte.
Docţii din academie
Vor de normă să se ţie:
„Nu se-aplică ce-am făcut,
Unii clasa n-au trecut;
Noi făcurăm revoluţie,
După ei, e involuţie.
<<î din i >> am decretat:
La hotare-i exilat.
Despre <<suntem, sunteţi, sunt>>
Zic ei că le sună crunt.
Ăştia legea n-o respectă!
E clar: au format o sectă.
Deci, să recapitulaţi,
Nu cumva să mai uitaţi:
<<î din i>> – în flanc stîng-drept;
<<â din a>> – e înţelept,
Din istorie se trage,
Trebuie să se propage.
Voi de colo, aţi înţeles?
Slovelor le dăm noi ghes!”
Niciun, nicio…o scofală
Ce le-aduse mare fală.
Fiindcă se pot despărţi,
La ce bun le-am mai uni?!
Nu e ca în alte limbi
Printre care limba-ţi plimbi.
Păi, văd că-i în trend acum:
N-aveţi foc, dar scoateţi fum.
„Ca şi…”, fir-ar el să fie,
Fuge de cacofonie
Ca şi dracul de tămîie,
Chiar de n-are temelie.
Phii, ce naş neinspirat
Pe autor l-a botezat,
Pe scriitorul genial
Pînă azi fără egal.
Ia: Ion Luca Caragiale.
Bre, cum să rosteşti matale,
Vorbe-atîta de nasoale?
Om sensibil! Ai roşit!
Personal te simţi jignit.
Vîră iute un „ca şi”,
Cu curaj, nu te codi!
(Vezi, în loc de imprecaţii
Eu donez aliteraţii).
Ori, mai bine, o virgulă
Fără teamă, ca pe-o sculă.
Alta: ieşi cu o inversiune
Să creezi diversiune:
„Fuserăm cu-al meu cumnat
Aseară la agăţat”.
Şi revin la sinonime:
Nu sînt bune doar la rime.
Ăsta este-un laitmotiv
Puţintel cam subversiv
Şi nu e deloc fictiv.
Zic: să nu exagerăm,
Nici în tragic să le luăm.
(Apropo: „dar doar”
Îţi sună mai literar?
N-o fi la fel de barbar?)
Oof, exemplele-s prea multe,
Explicaţiile–oculte.
Despre accent şi intonaţie,
Semnele de punctuaţie
Nu mai fac nici o oraţie;
Am rămas fără vocaţie.
Diacritice? În fine,
Minunat, stăm foarte bine:
„a”-uri fara caciulite,
„t”-uri fara de codite,
„s”-uri simple si finute,
Care sînt mult mai dragute.
Si daca mergeti la tara,
Dati peste Scarlett O’Hara.
Cum o-ntorci si cum o zici,
Avem sarm, asa peltici.
Şi „finalizez” aci:
Tot ce vrei e „vis-à-vis”.
A! Să nu uit: mai e ceva:
Un cuvînt „neaoş” sadea:
E „OK”; e ok poema mea,
DA?!
Cine-i ispitit să ştie
Limba ce crescu din glie
Sub triluri de ciocîrlie,
De minţi nalte îngrijită,
De poeţi îmbogăţită
Ca o gemă, şlefuită,
Scumpă, neasemuită,
În splendoare s-o învie,
Să-i dea vechea măreţie;
Cine va vrea să vorbească
Buna limbă românească
S-o înveţe ca străin
Şi-o va stăpîni deplin:
Buchiseală pe-ndelete
Cu creioane şi caiete;
Doar aşa va să înveţe,
Din cărţi pline de poveţe,
Cu gramatici, dicţionar,
Un lingvist dotat cu har,
Şi-un profesor…voluntar.
(Fie chiar pensionar!)
Fiindcă nu înţelegea,
Mă întreabă cineva:
„Ce atîta tevatură
Pentru ce scoatem pe gură?”
Eu: „Încercat-am să-ţi explic,
Dar atîta îţi mai zic:
Cin’ de carte se fereşte
Şi în palmă doar citeşte
Pînă-nvaţă… amuţeşte!”
Ei, nu vă descurajaţi!
Taina: să perseveraţi.
Ca suport – un magic leac
Cereţi la librar PENNAC!
„Limba noastră-i o comoară”.
Vai, cît trebuie s-o doară…
Ocrotiţi-o, altfel zboară
Pe meleag străin să moară
Cu-amintiri de-odinioară,
Unica, blînda comoară.
De Pruteanu mi-este dor!
Cu ştiinţă şi umor
Ne-a lăsat un lucru bun:
„Doar o vorbă s-ăţi mai spun”.
Odihneşte-te în pace…
Noi, pe-aici, tot dobitoace.
Despre cele de mai sus
Doar o vorbă am de spus:
A fost trudă colectivă –
Fiecare-a pus o stivă.
Ne-am gîndit, am cercetat,
Cînd şi cînd, ne-am mai distrat,
Poate chiar ne-am enervat.
Iată ce-am concluzionat:
Cartea-i muncă de echipă,
Unii dreg… ce alţii strică.
Şi să fie cercu-ntreg,
MULŢUMIRI CELOR CE DREG!