BRAVII DE CRĂCIUN
de PI Dogaru
Dintre sute de brăduți de o proveniență falsă
Pe care o să-l alegi ca să-l duci la tine acasă
Pentru-o noapte, pentru-o zi; ori, ba chiar pînă și la anul,
Cînd zărești pomi viguroși și vii în piețe cu toptanul?
O, desigur, cît de fain miroase proaspăta cetină,
Nu ca plasticul nevrednic, care n-are nici o vină.
Așadar, ce tura-vura, fugi și cumperi de îndată
(costă o mică avere, dar Crăciun e-n an o dată!)
Un brad natural, din munte. Pus apoi la loc de cinste –
Că așa noi apucarăm, nostalgia nu te minte.
*
Ia suportul și îndeasă-l; te încrunți: vezi că nu încape?!
Dară bradul, pe orice om, nicicînd nu îl poate bate.
Deci: ciocan, daltă, cuțite – d-alea, de măcelărie,
și te-așterni pe treabă, dragă, cu sudori de bucurie,
să scurtezi trunchiul cel vajnic. Și cioplește, ciopîrțește,
sar la așchii, sar sudalme – bradul, mut, se-mpotrivește.
Război dur, armele tale; lupta mai mult se-ntețește.
La un timp, auzi pendula: aa, e numai miezul nopții,
Ai ieșit învingătoare, iar te ajutară sorții!
Și gătași lucrarea – bradul parcă din stativ ar crește;
Cît de tare-i rațiunea: l-ai băgat strîns, ca-n clește.
Mai urmează o etapă – de parcurs prietenește:
Dar la timpul cuvenit: căci taman mîine se-mplinește.
Cari podoabele (în cutii, cu mult drag, atent păstrate –
Urmezi datina străveche, în brad să le agăți pe toate);
Scară – ioc. Tîrăști scaunul, masa, iei avînt și te cocoți,
Cu mîinile tremurînde, rînd pe rînd le-apuci, le scoți,
Iar cînd l-ai ornamentat strigi: hei, familie, vin, privește!
Și, zîmbind ca la paradă, mulțumită, voinicește,
Bradul mîndru l-ai supus; dar el, tot dîrz, nu se-umilește.
L-ai pocit ca pe un clovn; deci opera-ți desăvîrșește:
vîrful ce-ai mai lăsat din el, cu o stea-l împodobește.
*
Nu știi tu și nici nu-ți pasă bradul la ce stea tînjește –
Steaua ceea de departe, ce în beznă-i strălucește,
și-l alină, și-l alintă, în lumină-l învelește.
Fie orice anotimp, îl caută și-i povestește.
Pe ea bradul tău o-așteaptă și de doru-i se topește,
Iar acum, că n-o mai vede, jalea grea îl desfrunzește.
*
În curînd căzu cortina, fără-aplauze ca pe scenă:
Toți ne apucăm de lucru, fără chef, dar fără jenă.
Întrebare esențială: acum unde-l aruncăm?!
Rîde zgomotos cel hîtru: „Păi, dragii mei, zic să-l păstrăm!”
„Vă rog atunci să-l admirați cum a chelit, și s-a pleoștit!
Vă amintiți? De la început ore întregi mi-au trebuit
Să înțeleagă: eu sînt Omul, el – perdantul prăpădit.
Toată casa, dormitorul, dar și holul, numai ace!
Cît mi-a dat ăsta de furcă! Eu nu-l mai suport și pace!”
De-aia, „șefa” dă un ordin: „pe loc îl duceți la gunoi!
Iar la Crăciunul viitor, jur, comandăm unul de soi”.
*
Gest final, nedrept, ce-ncheie epopeea cea absurdă –
Mici sau mari, toți bravii ăștia ce-au crescut cu-atîta trudă,
Își sfîrșesc povestea scurtă și parcă-s dublu pedepsiți:
Au fost jertfiți de sărbătoare ca să fim noi fericiți.
*
Cine-a zis că e nevoie brazii falnici să-i rărim?
De vrei brad, ia unul plastic. Pe cei vii… să-i mai scutim!