Cînd băiatul meu era într-a şasea, a primit ca temă la ora de desen să picteze un subiect la alegere.
Dat fiind că era înainte de Crăciun, l-a pictat pe Isus în iesle. Iar, pentru că pictura nu e piesa lui
de rezistenţă, nu semăna deloc cu o operă de artă. Profesorul îl întreabă:
- Cine-i ăsta? Nea Cristos?
- Da, domnule profesor, răspunde artistul.
- Dacă nu refaci desenul pentru data viitoare, te las corijent.
Care crezi că a fost prima mea reacţie? M-am enervat la culme! Dacă unul nu are talent în primul
desen, cum, papuci, o să aibă în al doilea, mai ales dacă profesorul nu-l ghidează? Cineva ca băiatul
meu trebuia, în cazul acesta, să fie evaluat pentru că l-a făcut şi nu pentru cum l-a făcut. Motiv
pentru care i-am zis tu data viitoare îl duci tot pe ăsta, pentru că asta e ce poți acum. Dar pentru că
eu deseori mă răzgîndesc şi nu e mereu un lucru bun, am zis, bine, s-o lăsăm baltă. Am luat în mînă
situaţia şi pensula. Lăudîndu-mă în faţa ta cu faptul de a fi şi mai lipsită de talent decît fii-miu, am folosit acelaşi subiect de Crăciun. Rezultatul a fost un monstru în iesle şi mi-amintesc perfect că în anul ăla, Isus a refuzat categoric să-şi mai serbeze ziua.
Soseşte lecţia următoare şi copilu’ meu, nu altul, cu inima cît un purice, se prezintă de astă dată la şcoală cu opera executată de mine.
Profesorul o admiră îndelung după care, cu un zîmbet interminabil pe lentilele ochelarilor, îl
întreabă pe moştenitorul meu pe linie directă:
- Cine a făcut-o p-asta? Maică-ta?
- Da, domnule profesor!
- Spune-i că nu are talent!
Dar mi-a dat 9…!!!