Cînd fii-miu era într-a treia l-am mutat la altă şcoală şi după cîteva zile, m-am dus să vorbesc cu
învăţătoarea. Mi-a zis că ce copil bun e! Şi cît îşi dă silinţa. Şi cît e de ascultător și de bine
crescut…! Doar că mă roagă să-i spun să se străduiască să scrie mai frumos!
I-am promis că o să vorbesc cu el cu toate că ştiam că n-o s-o fac. În primul rînd pentru că e stîngaci
şi mie mi s-a părut întotdeauna că stîngacilor le e mai greu să scrie frumos. Şi în al doilea rînd
pentru că …
Învăţătoarea, fericită că mi-a spus tot ce avea pe suflet, a început să-mi dicteze lista culegerilor pe
care trebuia să le cumpăr iar eu, ascultătoare, am început să scriu.
Mi-amintesc scena ca şi cum ar fi fost ieri şi n-am să-i uit niciodată expresia feţei care făcea toate
paralele: se uita cum scriam ce-mi zicea, se uita la mine, apoi din nou pe hîrtie şi niciodată de atunci
încolo nu mi-a mai spus că băiatul scrie urît.
Cum aş fi putut eu atunci să-i spun copilului meu să scrie frumos dacă pînă şi mama mea, după ani şi ani de profesorat la liceu şi la generală şi care văzuse atîtea caligrafii şi după ce reflectase mult timp, a ajuns la concluzia că am cel mai urît scris din cîte văzuse vreodată?
Şi pe care şi Roberto, un fost şef de-al meu, îl descrisese ca pe-o zgîrietură de găină?
(D. Dogaru, Gînduri cap în cap sau Viața mea e o prăjitură din care se-nfruptă ș-alții, Printech 2016)