„El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!»” (Mt 22, 37-39)
Aceste două versete conțin un adevăr și o profunzime unice. O învățătură care pare și apare mereu nouă, ușoară și, în același timp, uneori imposibil de urmat.
Am urcat în tramvai zilele trecute împreună cu alte două doamne. Nu am găsit loc pe scaune, drept pentru care ne-am strecurat fiecare prin mulțime. Întîmplarea a făcut să stăm destul de aproape și am putut asista la următoarea scenă: una dintre cele două doamne s-a îndreptat către o tănără care ședea pe un scaun din apropiere, spunîndu-i:
- Ridică-te, să-i faci loc prietenei mele care este operată de două ori și nu poate sta în picioare.
Tînăra, care avea urechile înfundate cu o pereche de căști și privea pe fereastră, a avut reacțiile lente și întîrziate. Mai întîi a conștientizat că persoana respectivă i se adresează ei, s-a uitat lung și întrebător la femeia care vorbea cu ea, și-a scos una din căști ca să audă mesajul, a priceput că nu o interesează, și-a pus la loc casca în ureche și a revenit la admirarea peisajului urban.
O altă tînără s-a ridicat să-i facă loc femeii operate, dar locul i-a fost ocupat rapid de altcineva.
Tot o tînără, care citea alături o carte, și cu un caracter care s-a dovedit de luptătoare, a hotărît să-i ia partea fetei care fusese invitată să elibereze scaunul în favoare femeii operate. Drept pentru care i s-a adresat primei femei:
- Nu înseamnă că dacă e tînără trebuie să cedeze locul altcuiva. Poate nu se simte bine nici ea, nu aveți de unde să știți. Și noi plătim abonamentul și avem dreptul să stăm pe scaun.
De asemenea, nici un bărbat nu s-a ridicat.
M-am gîndit că toată lumea avea dreptate. Plecînd de la premiza că toți călătorii erau în legalitate, adică își plătiseră biletul, oricare dintre ei, găsind un loc liber și dorind să șadă, avea dreptul să-l ocupe, fără să dea explicații nimănui. Primul venit, primul servit.
Însă traiul în societate nu e matematică pură. E normal să-ți plătești călătoria, deoarece beneficiezi de un serviciu pus la dispoziția ta de o instituție care cu asta se ocupă, la fel cum îți plătești hainele și mîncarea din farfurie. Pe vremuri exista trocul: îmi dai ceva, îți dau altceva în schimb. Azi plătim cu bani pe care-i obținem muncind. Muncim pentru cineva, iar acela ne plătește acest salariu pe care îl folosim ca să obținem lucrurile necesare traiului. Așadar, perfect, mi-am făcut datoria față de societatea de transport de a-mi achita călătoria și nu trebuie să mă aștept la osanale din partea mulțimii, dar în mijlocul respectiv de transport în comun, adică alături de alți semeni de-ai mei, pot întîlni situații care nu au legătură cu cele materiale. În cazul de mai sus o femeie a cerut ajutorul unei persoane care nu a fost dispusă să i-l acorde. Tînăra care stătea pe scaun nu a găsit în ea resursele iubirii sau empatiei față de aproapele. În același timp, femeia care i s-a adresat, nu a rugat-o, nu a apelat la sentimentele ei bune, ci i-a pretins pe un ton destul de impertinent, doar pentru că are dublul vîrstei fetei, să se dea la o parte pentru altcineva. E adevărat că a arătat empatie sau iubire față de prietena sau ruda ei, dar nu a mers cu ele pînă la străina căreia îi pretindea supunere. Nici una din ele, indiferent de motive, în întîlnirea lor de o clipă, nu a demonstrat iubire, nu a auzit în sufletul ei glasul lui Isus.
*
„Dacă cineva spune: „Îl iubesc pe Dumnezeu” şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său!” 1In 4,20-21
Raportîndu-mă tot la vremurile pe care le traversez, dragostea pentru Dumnezeu pare o utopie.
– Așadar, nu veni mie să-mi spui că, dacă nu-l iubesc pe aproapele, nu am cum să-l iubesc pe Dumnezeu. Nu mă interesează. Cine e Dumnezeu ăsta și ce vrea de la mine?
– Păi vrea să te lași iubit de el și să-l iubești, la rîndul tău, pe El și pe fratele tău.
– Ce am de cîștigat de aici?
– Viața veșnică.
– Nu mă interesează. Nu-mi ies bani din asta.
Mi-a povestit o doamnă că l-a rugat pe nepotul ei să-i facă piața. Cînd a auzit prietena lui, l-a luat la rost: ce te bagi? Ai ceva de cîștigat?
Există fii ai lui Dumnezeu, care nu cred în Tatăl lor ceresc sau nu-l cunosc, dar care totuși își iubesc aproapele, chiar pînă la sacrificiul de sine.
La fel cum există oameni care nu-i pot sau nu-i mai pot iubi pe semenii lor: poate că au fost răniți de ei sau poate că nu au fost iubiți de ei și, astfel, nu au învățat nici ei iubirea. Dar l-au găsit pe Dumnezeu. Auzind aceste vorbe, s-ar putea simți răniți iar sau vinovați.
Cea dintîi întîlnire a primilor oameni cu satana nu a dus doar la izgonirea fizică din Grădina Edenului, ci la (aproape) imposibilitatea omului de a se iubi pe sine ca fiu al Tatălui, pe aproapele și pe Tatăl însuși.
Cuvîntul se face trup, locuiește între noi și ne dă exemplul și dovada iubirii prin viața, moartea și învierea sa.
Și totuși, nu înțelegem nimic sau prea puțin și continuăm să aruncăm cu pietre unii în alții, să ucidem în numele lui Dumnezeu și pe Dumnezeu însuși, să pornim războaie împotriva aproapelui nostru, să transformăm familia într-o pagină de socoteli și calcule: părinte 1, părinte 2.
Familia, din același motiv al lipsei iubirii, nu mai reprezintă ceea ce a fost chemată să reprezinte, și anume cuibul și miniatura paradisului. Părinții obligați de societate nu mai pot sau nu mai vor să-și petreacă timpul cu copiii lor. Soții duc o luptă continuă de putere între ei, fără să știe, fără să-și dea seama că nu există nici un premiu, ba dimpotrivă, toată lumea pierde.
Nu e de mirare, așadar, răspîndirea tot mai accentuată a concubinajului.
Nu mai cred în Dumnezeu, nu-l mai iubesc, sau chiar dacă o fac, am impresia că nu prea are timp să se ocupe de mine. În aproapele meu nu mai am încredere. Am văzut eu și la părinții mei cum s-au cununat cu popă și apoi s-au bătut, s-au chinuit unul pe celălalt și în cele din urmă, dacă nu s-au ucis unul pe celălalt, au divorțat și s-au luptat pentru fiecare furculiță și față de pernă din casă. În timpul ăsta, pe mine și pe frații mei ne-au întărîtat unul împotriva celuilat.
Așadar, tînjesc după iubire, după căldura ei și a omulului care ar trebui să poată să mi-o ofere; de asemenea nu vreau să fiu singur/ă, pentru că „nu e bine ca omul să fie singur” (Gn 2, 18), dar nu am încredere în cel de lîngă mine. Stăm cît stăm împreună, dacă merge, bine, dacă nu merge, măcar să nu batem capul prea tare. Nu fițuica aia ne ține împreună, e ce auzi foarte des. Concubinajul, acum că mă gîndesc mai bine, poate că este tocmai mesajul pe care i-l transmit celui de lîngă mine, dar și societății: stăm împreună, dar dormim iepurește cu portofelul de gît.
Ne tolerăm cu greutate și noi, creștinii. Cunosc cupluri mixte de catolici și ortodocși unde nu se fac rugăciuni comune și nu se întîlnesc nici măcar ca să mănînce împreună. Nu am voie stau la masă cu un catolic; este păcat să te rogi cu un papistaș, este scuza. Nu vreau să-l mînii pe Dumnezeu. Așadar, dacă omul de alături este de altă confesiune cu mine, dacă gîndește altfel, dacă e de altă religie sau are altă culoare a pielii, atunci nu e aproapele meu, ba chiar dușmanul meu, pe care nu intenționez să-l iubesc deloc. E un tip simpatic Isus, dar și un naiv care habar n-are ce spune.
Dragostea mai este și prost văzută sau neînțeleasă. Am să dau exemplu o anecdotă care pare a confirma că iubirea nu are nici sens:
„pe patul de moarte:
- Tu, Rozi, ai fo’ lîngă mine mine cînd comuniștii ne-or luat prima vacă?
- Am fo’, dară.
- Fost-ai lîngă mine cînd m-or dus la canalul Dunăre-Marea Neagră?
- Am fo’, mă.
- Ai fo’ lîngă mine și cînd ne-or dus-o și pe-a doua văcuță?
- Da!
- Ești lîngă mine și amu cînd îs pe moarte.
- Îs, mă! Aici îs!
- D-apăi, tu, Rozi, numa’ năcaz aduci pe capul omului! (auzită)
În ciuda faptului că sîntem tot mai mulți pe lumea asta, ne simțim tot mai singuri și batem în retragere tot mai mult. Protagonistul filmului „Her” (Ea) din 2013, se îndăgostește de aplicația pe care o instalează pe calculator.
Iar lipsa iubirii și a încrederii duce și la refuzarea noilor vieți.
Dragostea există, totuși. Acționează în tăcere și cu delicatețe. La o primă vedere riști să nu o sesizezi. Dar este. Tu unde o vezi? Cînd o simți?
Am încredere în iubirea lui Dumnezeu și în miracolele pe care ea le face în noi și în lume, în drumul nostru de întoarcere la El.