Uneori cînd eşti tăcut şi priveşti pe fereastră,
Frumuseţea ta mă tulbură precum disperarea
care, stingîndu-se, nu mă linişteşte deloc.
Nu cuvîntul, nu sărutul, o disperare
Mare ca viaţa mea şi antică ca şi ea.
Căci eu trebuie să te văd şi să nu pot fi tu,
Despărţită de tine de propriii mei ochi
Iar tu stai acolo, născut atît de afară din mine,
Mă doare aşa cum doare naşterea.
Cînd tu taci şi priveşti pe fereastră,
Uneori te ajunge vîntul şi-ţi mişcă părul
Care îţi împodobeşte pragul frunţii
Precum un pai pe marginea apei neclintite.
Aleargă uneori cîte-un nor pe cer
Şi îi văd umbrele trecînd pe sub ochii tăi.
Atunci e pentru mine, ca şi cum tu ai fi veşnic
Şi ca şi cum aş putea o singură clipă să trăiesc în tine,
Şi ca şi cum vremelnicia mea m-ar despărţi de tine,
Atunci îţi întorci capul şi eu văd zîmbetul tău.
(M. VASALIS – poetă olandeză a sec XX)