Poemul de o zi
de Sebastian Costin
Nu ți-am mai scris de mult, prieten drag.
Știi bine cum se întîmplă cîteodată
Cînd caii iuți ai timpului te trag
Și-amîni, și uiți scrisoarea ne-ncheiată,
Și-apoi, cînd ți-amintești, e prea tîrziu:
Nenorocirea și-a trimis furtuna
și nu mai știi, deodată, cine-i viu
și cine a plecat pe totdeauna…
Nu ți-am mai scris de mult cît îmi lipsești
Și, iată, stăm încremeniți sub stele
Și așteptăm cu ochii umezi vești,
Dorindu-le, temîndu-ne de ele.
De-a dreptul de pe pagina de ziar
Ne trec în suflet sumbrele dezastre
Care-au dansat în noaptea de coșmar
În Bucureștiul tinereții noastre.
Eu mi-am găsit pe-acest pămînt bătrîn
Destinul meu firesc, visata vatră.
Dar locurile-acelea îmi rămîn
Pe veci săpate-n inimă, ca-n piatră.
Nu, pentru mine nu s-au prăbușit
Doar cuiburi de beton slăbit de vreme…
Ci crîșma mică-n care ne-am citit
Cîndva, spre seară, primele poeme.
Și strada-ngustă unde-n ceas tîrziu
Ne prelungeam disputa-nsuflețită,
Și cinematrograful argintiu
Unde-am intrat cu cea dintîi iubită.
Și-atîtea locuri, altădată vii,
Care-au căzut în pulbere subțire
Și care, vai, nicicînd nu vor mai fi
Așa cum ne-au rămas în amintire,
Și-atîția oameni cunoscuți cîndva
Ce-au adormit în noaptea-nspăimîntată
Sub lespedea cea rece și cea grea
Și n-or să se trezească niciodată…
De-aicea, de pe locul meu firesc,
În țara-mi regăsită și albastră,
Acum, în clipa asta, retrăiesc
Tot ce-a fost viu în tinerețea noastră,
Și-mprejmuit de noile-i lumini
Sufletul meu la fel cu-al vostru plînge…
Căci, chiar de-am fost străin printre străini,
Trecutul mi-i înscris pe veci în sînge…
Scrisoare către prietenul de la București
(… pierdut la cutremurul din ’77)